Fiu de ţărani din Vintere judeţul
Bihor, tânărul Ioan Anton, după efectuarea studiilor secundare la
Beiuş (1935-1943), a intrat ca student la Politehnica din Timişoara
(1943-1948). Atât ca formare cât şi ca structură internă avea
inclinaţia naturală spre domeniul tehnicii şi ştiinţei. A
terminat studiile superioare ca şef de promoţie cu mențiunea
„Magna cum laude” cu consecinţa cea mai raţională de a deveni
formator de specialişti ai domeniului şi cercetător, deschizător
de căi noi în cadrul acestuia. Profesorul Aurel Bărglăzan l-a
identificat şi l-a cooptat în cadrul catedrei de Maşini Hidraulice
încă din anii terminali ai studenţiei, domeniu căruia, viitorul
academician i s-a dedicat în întregime. Îmbinând în mod armonios
activitatea teoretică cu cea practică, împreună cu toţi membrii
catedrei, s-a reuşit realizarea unui laborator unic în ţară la
acea vreme pentru care fapt a fost distins cu premiul de Stat (1953).
Datorită aptitudinilor sale şi a puterii de muncă a devenit mâna
dreaptă a profesorului Aurel Bărglăzan . În 1952 când s-a
înfiinţat Baza Timişoara a Academiei Române, a activat şi în
cadrul acesteia. Când posibilităţile de dezvoltare ale acesteia
s-au amplificat, a ajuns în scurtă vreme să îndeplinească
sarcini de conducere. A urcat în scurt timp treptele calificării
ştiinţifice, doctorat (1961), doctor docent(1972), precum şi cele
didactice, de şef de lucrări (1949), conferenţiar (1951), profesor
(1962), profesor şef de catedră (1962-1973 și 1982-1989) şi
conducător de doctoranzi (din 1964). În toate stările s-a
manifestat spiritul de iniţiativă, de dăruire totală rezolvării
problemelor dificile întâlnite şi soluţionarea cărora era o
necesitate pentru mersul mai departe, devenind repede un cuceritor de
nou cât şi un model antrenant pentru cei în mijlocul cărora
activa, dar şi pentru alţii din alte domenii ca urmare a
răsunetului realizărilor sale.
O consecinţă logică a unei astfel de activităţi a fost primirea în 1963 ca membru corespondent în Academia Română şi în 1974 ca membru titular.
În cadrul Filialei Timişoara a Academiei Române, în 1970, a primit conducerea Centrului de Cercetări Tehnice al Filialei într-o perioadă extrem de vitregă pentru Academie. În acea perioadă s-a pus în practică gândirea conducerii ţării de atunci de a i se desfiinţa unităţile ei de cercetare, în fond de a o lipsi de forţele ei active care au început să se facă remarcate şi în străinătate.
În cadrul Politehnicii a îndeplinit sarcini de conducere de prodecan (1951-1953), secretar științific (1953-1961), decan (1961-1963), prorector (1963-1966) şi în final rector (1971-1981 și 1989) . În această perioadă baza materială a Politehnicii a crescut într-un mod uimitor: Facultatea de Mecanică, Facultatea de Construcţii, Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Chimie, cămine studenţeşti şi altele.
Prin îmbinarea activităţii sub toate aspectele, din cadrul Filialei cu cea de la Politehnică a reuşit ca prin manevrări încadrate în legile în vigoare să salveze atât partea activă - persoanele încadrate la cercetare, cât şi baza materială, maşini, aparate şi alte bunuri, încât, după 1990 când s-a reuşit înfiinţarea Centrului de Cercetări Tehnice Fundamentale şi Avansate în cadrul Filialei Timişoara a Academiei Române, să se poată relua activitatea, ajungând ca azi să fie cunoscută nu numai în ţară ci şi în afara graniţelor prin lucrările importante în domeniul cavitaţiei şi în cel al lichidelor magnetice.
Nu se poate să nu se remarce încă un fapt deosebit al Academicianului Ioan Anton. În perioada de desfiinţare a unităţilor de cercetare ale Academiei Române, în scop de salvare a bazei materiale şi intelectuale din domeniul sudării, s-a înfiinţat Institutul de Sudare şi Încercări de Materiale, care, prin manevre ascunse, trebuia să se mute la Bucureşti. Intervenţia şi persistenţa academicianului Ioan Anton a făcut ca această unitate să rămână în Timişoara şi care a făcut cinste acestui oraş şi ţării.
Activitatea desfăşurată este cuprinsă în cele peste 250 de lucrări publicate, în cărţile şi Conferinţele Ştiinţifice organizate, în ceea ce a realizat în comisiile de analiză a deranjamentelor la care a participat, în modul în care a activat în comisii de nivel ridicat ale ministerelor, iar calitatea activităţii este ilustrată de distincţiile primite în cadrul Academiei şi în cele ale Ministerelor Învăţământului şi cel al Cercetării. A obţinut Meritul Ştiinţific clasa I (1970), Premiul de Stat (1953), Premiul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului (1958), Premiul Aurel Vlaicu al Academiei (1961) şi Ordinul Național de Merit în grad de Mare Ofițer (2000).
O astfel de activitate caracterizează un om ieşit departe din comun şi ridicat mult deasupra, care prin cantitatea şi mai ales calitatea ei face ca omul să trăiască dincolo de moarte, prin implementarea ei în cea curentă, făcând astfel omul nemuritor: gândirea lui trăieşte. De aceea se poate spune că Academicianul Ioan Anton este numai dus în coordonata timp, iar pentru partea trecătoare ne exprimăm profunda noastră durere şi ataşamentul deplin prin cuvintele tradiţionale: dormi în pace suflet mare că ţi-ai făcut exemplar datoria de om!!
Acad. Toma DORDEA
