Un ilustru reprezentant al profesiunii mele, profesorul Charles Massonnet de la universitatea din Liège spunea discipolilor domniei sale că misiunea profesorului universitar are trei componente fundamentale:
Profesorul Massonnet şi-a afirmat notorietatea mondială într-o carieră universitară de excepţie de-a lungul a 40 de ani în următoarele domenii:
La împlinirea vârstei de 65 de ani, acest adevărat corifeu al teoriei fundamentale şi aplicate a structurilor metalice, în onoarea şi amintirea căruia Convenţia Europeană de Construcţii Metalice a instituit premiul "Charles Massonnet", care se atribuie anual personalităţilor din domeniu, s-a pensionat, fără proteste şi revendicări, aşa cum legislaţia belgiană prevede.
În urma domniei sale, la Departamentul MSM al Universităţii din Liege au rămas patru profesori, foştii săi doctoranzi, deveniţi la rândul lor faimoşi, care, fiecare, a preluat şi continuă activitatea profesorului într-unul din cele patru domenii enumerate mai sus. Doi dintre aceştia au atins deja vârsta pensionării, ceilalţi se apropie de ea. Doctoranzii lor, însă, le vin în continuare, unii dintre ei fiind deja nume cunoscute şi recunoscute în domeniile pe care le reprezintă. În urmă cu nouă ani, când am obţinut conducerea de doctorat, eram convins că exemplul Profesorului Massonnet, profesor, creator de ştiinţă, formator de doctori, profesori şi cercetători, este cel ce trebuie urmat.
Aş vrea să menţionez că l-am cunoscut personal pe Domnul Charles Massonnet la începutul anilor '90, era la pensie de cca. 15 ani, cu puţin timp înainte de sfârşit. I-am cunoscut însă foarte bine discipolii. Unul dintre aceştia, Profesorul Jacques Rondal, este din 1995 Doctor Honoris Causa al Universităţii "Politehnica" Din Timişoara.
Trebuie, totodată, să menţionez că eu am avut beneficiul de a-mi face doctoratul sub conducerea domnului academician Dan Mateescu. Domnia sa a aplicat în cadrul "şcolii de construcţii metalice de la Timişoara" principii similare cu cele ale profesorului Massonnet. Condiţiile erau însă diferite celor de la Liege, şi au influenţat, în oarecare măsură rezultatele, cel puţin în ceea ce priveşte afirmarea ulterioară a discipolilor deveniţi la rândul lor profesori.
Proiectând acest model al relaţiei Profesor - Discipol, care se iniţiază, promovează şi dezvoltă prin doctorat, se esenţializează prin teză, se poate pune, în mod legitim, o primă întrebare, ce este sau, mai exact, ce ar trebui să fie doctoratul:
Nu putem da un răspuns complet la această întrebare, fără a răspunde la o a doua, şi anume, ce fel de doctorand şi ce fel de doctorat, cu frecvenţă sau fără frecvenţă?
Personal, după experienţa mea proprie, dar şi uitându-mă spre alte ţări, în care cercetarea ştiinţifică în general, şi în special cea universitară, se desfăşoară la cote ridicate de performanţă, cu impact în nivelul de dezvoltare, pe toate planurile, al ţărilor respective, cred în doctorandul tânăr, care face doctorat cu frecvenţă la începutul carierei profesionale. Văd doctoratul fără frecvenţă doar ca o posibilitate, la dispoziţia celor care doresc să se perfecţioneze într-un domeniu de specializare, nu ca o alternativă la doctoratul cu frecvenţă. Cred că doctoratul trebuie să fie o şcoală de cercetare prin cercetare, care creează premizele necesare pentru specializarea doctorandului într-un domeniu restrâns, îl învaţă ce sunt performanţa şi competiţia ştiinţifică, îi antrenează şi verifică capacitatea de înţelegere, acumulare şi progres ştiinţific şi, desigur, îl recomandă, îl introduce şi îl confirmă ca membru în comunitatea ştiinţifică a domeniului respectiv. Adevărata producţie ştiinţifică şi evoluţia în carieră vor începe după obţinerea doctoratului.
În marile universităţi, acolo unde există şcoli de cercetare, aceste şcoli funcţionează prin intermediul doctoranzilor, ei sunt "motoarele" cercetării.
După ce învaţă "cercetarea", se specializează şi dau măsura potenţialului lor creator, "doctorii" rămân în universitate sau îşi continuă cariera în firme în care competenţa, creativitatea şi spiritul de competiţie sunt cerute şi apreciate corespunzător.
O a treia întrebare, fără răspunsul căreia nu se poate contura relaţia Profesor - Discipol, se referă la profesor, conducătorul de doctorat, cum trebuie să fie acesta, pentru ca această relaţie să poată funcţiona şi să se poată manifesta urmărind modelul prezentat la început?
Profesorul trebuie să fie, el însuşi, purtător de cunoştinţe, creator în domeniul ştiinţific pe care-l coordonează. Profesorul trebuie să-şi păstreze ne-obosită capacitatea de a învăţa, dorinţa de cunoaştere şi inovare. Profesorul trebuie să fie capabil să comunice cu discipolii. Profesorul, membru acceptat şi recunoscut de către comunitatea profesional-ştiinţifică, trebuie să deschidă porţile acesteia discipolilor săi.
Profesorul, ca manager al colectivului său, trebuie să obţină mijloacele materiale şi financiare necesare unei activităţi ştiinţifice performante, să promoveze şi să valorifice rezultatele acesteia.
Conducătorul de doctorat nu se poate limita la a formula enunţul temei de doctorat şi la a măsura rezultatele doctorandului, el trebuie să creeze şi cadrul necesar - uman, de lucru în echipă, dar şi de performanţă individuală, de competenţă şi competiţie onestă, material şi financiar, de promovare şi afirmare - formării, evoluţiei şi consacrării acestuia.
Profesorul şi discipolul formează fără îndoială o echipă. Doctoratul este competiţia amândurora. Dacă rezultatul este bun, meritul este al echipei, cu menţiune pentru doctorand. Dacă rezultatul este nesatisfăcător, echipa a pierdut, dar vina principală este a profesorului.
Mă întreb în final pe mine însumi, dacă corespund acestui model? Nu ştiu, am destule îndoieli. Un fapt este sigur, mă străduiesc!
Prof.dr.ing. Dan Dubina
